Istoria Românilor și Universală, clasa a XI-a, Europa între afirmarea națiunilor și rivalitățile...

Secolul al XIX-lea este o perioadă crucială în istoria modernă, marcată de evoluția unor state, transformarea altora în colonii, dezvoltarea economică și militară inegală, intensificarea crizelor politice și militare. Aceste tensiuni au culminat cu declanșarea a două războaie mondiale în secolul al XX-lea. Se subliniază importanța înțelegerii contextului politic al acelei perioade, alături de dezvoltarea capacităților de analiză a vocabularului și relațiilor de interdependență.

Dinamica relațiilor internaționale la mijlocul secolului al XIX-lea este influențată de revoluțiile burgheze. Europa își consolidează avansul exportând bunuri, tehnologii și capital, supunând numeroase teritorii coloniale. Apare însă o nouă putere hegemonică, Statele Unite ale Americii. Secolul al XIX-lea este și secolul Națiunilor, cu formarea majorității națiunilor europene, inclusiv crearea României moderne. După Conferința de Pace de la Frankfurt (1871), Imperiul German devine o nouă putere cu pretenții teritoriale, izolând Franța și intensificând tensiunile.

Principiul legitimității este pus la încercare de mișcările revoluționare, iar liberalismul politic, sub forma principiului naționalităților, triumfă. Pretențiile de unificare sunt intense în Italia, Germania și Țările Române. Războiul Crimeii (1853-1856), un conflict ruso-turc susținut de Franța și Marea Britanie, este o confruntare majoră, soldată cu înfrângerea Rusiei și impunerea Păcii de la Paris (1856), care îi limitează influența. Acest eșec duce la reforme burgheze în Rusia, menite să o modernizeze.

Problemele din Balcani se intensifică odată cu Chestiunea Orientală, prin mișcări de renaștere națională în Bulgaria și revolte anti-otomane. Rusia intervine în Balcani sub pretextul protejării slavilor și ortodoxiei, în timp ce România își declară inițial neutralitatea, apoi se aliază cu rușii, obținând independența. Concomitent, Germania, prin victorii militare împotriva Danemarcei, Austriei și Franței, își desăvârșește unificarea statală și ascensiunea, modificând peisajul geopolitic european și creând premisele unor alianțe militare.

Rivalitățile continentale sunt numeroase: Franța dorește revanșa împotriva Germaniei, Anglia se teme de puterea germană, Rusia și Austro-Ungaria au interese divergente în Balcani, iar Italia este nemulțumită de statutul său. Se adaugă rivalitățile coloniale din Asia și Africa. În acest context, se formează Alianța celor Trei Împărați (1873) pentru izolarea Franței. Congresul de la Berlin (1878) modifică politica externă a Germaniei și tensionează relațiile ruso-germane. O cursă a înarmărilor ia amploare. În 1882, se formează Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Ulterior, în 1893, se poartă negocieri între Franța și Rusia, iar în 1904 se semnează Antanta Cordială, o alianță franco-britanică, la care adera și Rusia în 1907, formând astfel Tripla Înțelegere sau Antanta.

Deși se încearcă reglementarea disensiunilor prin convențiile de la Haga (1899-1907), tensiunile se intensifică, în special în Balcani. Anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria (1908) transformă regiunea într-un „butoi de pulbere”. Politica ambițioasă a împăratului Wilhelm al II-lea, care abandonează politica prudentă a lui Bismarck, duce la creșterea pretențiilor germane. Statele Unite și Japonia devin noi puteri economice. Aceste tensiuni, inclusiv crizele marocane și bosniace, duc la cele două războaie balcanice (1911-1913), care schimbă raportul de forțe în regiune și formează o „Serbia mare”, cu pretenții de unire a slavilor de sud. Europa se află la apogeu, dar și în pragul unui conflict major.